Fotografiile
Fotografiile
Copil fiind,imi placea
sa ma uit la fotografiile
celor din familia mea.
Asa imi cunosteam
strabunicii,
bunicii,
unchii si matusile,
verii si verisoarele.
Intram astfel,
in lumea neamului meu;
dar nu intru totul.
O parte din mine statea
si privea.
Nu participa;
era un fel de privitor
de la distanta,
adica spectator.
Adolescent si apoi
tanar fiind,
priveam aceleasi fotografii
din cand in cand.
Zambeam cu duiosie
sau nostalgie,
chipurilor care in rastimp
ramasesera fixate in timp
doar acolo,
pe hartia fotografica.
Maturizandu-ma,
o vreme,
am fugit de ele.
Apoi,cu varsta,
am inceput
sa le privesc din nou.
Mai cu seama
pe cele ale nou venitilor
in familie:
copii mei
si copii copiilor mei.
Eram multumit
si fericit;
aveam ce mi-am dorit,
o familie
care imi apartinea,
si care ma continea!
Intr-o zi,
unul din copii,
nepoti sau
stranepoti,
va privi
la randul lui,
fotografiile
de familie.
Va zambi,
cu duiosie
nostalgie
sau mirare:
cum erau oare
in realitate?
Bunicul?
Dar bunica?
Asta ar fi,
bucuria lor,
a fotografiilor.
Sa povesteasca
si sa traiasca
astfel,
cei pe care
ii arata.
Daca sunt privite,
adica intrebate,
se bucura sa-ti spuna
despre toti
si toate.
Tare mult
se bucura,
sa-ti spuna ele
ce si cum
despre cei care,
nu mai sunt acum.
Daca e nimeni
sa le priveasca,
fotografiile
se intristeaza,
se micsoreaza,
se innegresc,
se scorojesc
si mor!
Mor mai mult
decat cei
care ne privesc
din ele.
Mor de tot
si pentru totdeauna!
Ce vrei,
asa sunt
dumnealor fotografiile:
sentimentale...
Comentarii