Singuri

SINGURI

                                      

Piesă într-un act  

                                                                           de Dan Ioan Panțoiu

Personajele:

Actrița:o femeie frumoasă,trecută de prima tinerețe;

Masca:alter-ego-ul Actriței;

El:iubirea ei pierdută;

Ea:pe când era tânără și doar iubea.

Piesa se joacă în Sală Studio.

Decor: un pian,un scaun pentru pian,un alt scaun.Fundal cu un parc într-o toamnă rece și umedă.Undeva în spate, se văd câteva case și blocuri vechi -gen Grădina Cișmigiu și clădirile care o mărginesc spre Sala Palatului.

(Pe intrarea spectatorilor în sală,se aude melodia„Mereu singură” cântată de Mirabela Dauer.Piesa se poate repeta pînă la începerea propriu-zisă a spectacolului,important este ca spectatorului să-i rămână în minte refrenul.

Întuneric total...Fond muzical „Buenos Aires”-Nappo Berna.

Se filează melodia,și pe muzica abia perceptibilă,se aud pași. Spot restrâns(contre jour) pe Masca(față albă complet-imobilă,ochi mari,faraonici).Secunde de tăcere,se aud respirațiile spectatorilor.Fără să privească pe cineva anume,Masca își concentrează privirea rând pe rând,spre câțiva spectatori.De undeva din întuneric se aude vocea Actriței):

Actrița( din off) : Pașii care se aud,oare vin sau pleacă?Sunt de niciunde sau sunt spre nicăieri?(ascultă pașii care se pierd):

Sunt tristă...

Masca:Ești singură.

Actrița:Ce știi tu despre singurătate?!(Spot luminos pe Actrița,care stă pe scaunul aflat undeva lângă pian).

Masca:Mă uit la tine și e suficient.

(Actrița nu-i dă atenție,se așează la clape și cântă„Ce dor mi-a fost”după melodia cu același titlu interpretată de Mirabela-negativ Vicențiu Perniu.Se ridică după ultimele acorduri și face câțiva pași spre public):

Actrița:Da,îmi amintesc...pașii lui, în noaptea care s-a lăsat peste mine și viața mea!

Masca:Și ți-ai găsit vindecarea sub ochii reflectoarelor și pe scândura scenelor!?

(Actrița se ridică și se îndreaptă către pian,acompaniindu-se și cântând în continuare melodia„Ce dor mi-a fost”

După ultimele acorduri,se lasă  tăcerea.O tăcere pe care aproape poți s-o vezi.)

 Masca:Suferi?

Actrița (adresându-se  spectatorilor):Am ars!Am ars dragostea dorită și neavută, tinerețea,dorința de a avea o famile care să fie rațiunea mea de a trăi...Am ars totul și m-am dedicat teatrului!

(Către Masca):Tu n-ai de unde să știi!...

(Continuă cu disperarea învinsului): Am ars tooooot  ce-aș fi putut și ar fi trebuit să am!...Tot,tot,tot,înțelegi?!N-am păstrat nimic pentru mine!

Masca: (Ochii rămân neândurători,doar colțurile gurii se adună într-un rictus scurt și tris,amar):

Știi draga mea,dacă trăiești suficient de mult,ajungi la un moment dat să regreți mai ales ce n-ai făcut atunci când trebuia!Se pare că viața ta este definită de regrete...Ai grijă,în lumina Soarelui nu e bine să stai dacă nu ești curat cu adevărat,altfel,ți se văd petele de pe suflet.Cam la fel se întâmplă și cu lumina reflectoarelor!Cât credeai că te vei putea minți?!Cât credeai că îți vei putea păcăli publicul?

Actrița:Nu!Publicul l-am iubit!Și l-am respectat!Nu știi ce vorbești,habar n-ai ce înseamnă viața unui artist!Nu sunt regrete în viața mea,sunt doar re-nun-țări!

Masca:Pe care le regreți!

Actrița:Ești imposibilă!

Masca:Ai fost un profesor bun!

Actrița(Cu durerea celui care a pierdut mult în viață): Amintirile pe care credeam  că le-am  îngropate  sub lespezi grele de timp,țâșnesc la suprafață... Știi,cândva demult,iubitul meu îmi spunea:„Ești atât de aproape,și totuși ce departe!”...

El(din off):Sunt  astăzi departe

                Și-aproape eu sunt;

                Dar toate-s deșarte

                E totul în vânt:

                Ne ardem în Soare,

                Ne coacem pământ...

(Proiecție film cu cei doi tineri îndrăgostiți:pe țărmul mării,într-un lan de grâu plin de maci roșii,pe malul unui pârâu într-un zăvoi de sălcii și răchite...).

Actrița: Nu-mi reproșez nimic.Eu am făcut  tot ce a depins de mine.De restul,s-a ocupat Dumnezeu!

Masca: Când faci un bine știind că va fi rău,continuând,faci bine sau faci rău?Ce crezi că spune despre asta Dumnezeu?

Actrița: Mai devreme sau mai târziu,în final, viitorul ne prinde din urmă!

Masca:Vrei să spui că la un moment dat în viața ta va fi doar un punct?!

Actrița:Da,punctul final!Punctul în care trecutul, prezentul și viitorul se suprapun.

Masca:Într-un viitor care se oprește în trecut deci?!

Actrița:Viitorul nu se oprește!Dar într-o zi,devine trecut...

Masca:(cu ironie și  sarcasm):Adică ai murit și n-ai simțit!?

Actrița:N-ai cum să înțelegi,ești o copie!O copie nereușită a cuiva care nu te vrea!

Masca:(imperturbabilă,implacabilă):Privește-ți oglinda!

Actrița:(către spectatori):Spre deosebire de alții,atunci când văd copacii  rămânând goi toamna,pe mine mă cuprinde liniștea. Liniștea este starea în care ajungi în armonie cu tine însuți.Copacii au ajuns la o astfel de stare și mi-o transmit!Îmi transmit  liniștea de a știi că viața din ei nu pleacă.Se cuibărește doar în trupul lor ca într-un pântec de mamă și așteaptă.

Masca:Așteaptă ce?!Să se nască din nou?Ești dusă rău!La sfârșitul toamnei,când noiembrie se aruncă în prăpastia înghețată a iernii,copacii mor!...E adevărat,mor întotdeauna în picioare,dar mor!

Actrița:Nu este adevărat!Viața din ei nu pleacă!Stă acolo în seva înghețată,așteptând o nouă primăvară!Care va veni!(Rugător): Nu s-a întâmplat niciodată să nu vină primăvara,aducând  cu ea mugurii în care seva începe să fiarbă,pentru a da naștere milioanelor de frunze noi și verzi,atât de verzi!(râde fericită și entuziasmată ca un copil!).

Masca:Ooh,daaa,primăvara într-adevăr nu lipsește niciodată din viața naturii,dar se întâmplă,și nu odată,să lipsească din viața oamenilor!Din viața unora ca tine,care n-au știut să se bucure atunci când ea le-a adus în dar bucuria ierbii crude,parfumul florilor de prun,și acel ceva unic,al clipei când te-ai îndrăgostit și  în tine totul doare de dor!

(Pe ritmul piesei„Bessame mucho” cântată de Elvis Presley, El și Ea venind din direcții opuse,se întâlnesc,se îmbrățișează și încep să danseze c âteva momente.

Se schimbă pe melodia „A Lullaby For Sashenka” -Ygor Krutoy. Cei doi continuă să danseze tandru,pasional):

El: Valurile mor la țărm

     Unul după altul,

     În speranța că vor fi

     Cândva împreună,

     Știind,

     Că asta nu se va întâmpla

     Vreodată.

Ea:Totuși,

      Ele continuă

      Să se caute

      Pentru a fi împreună

      Niciodată...

(Reiau dansul.Se opresc din nou):

El: Zilnic sunt neliniștit,

      de mine,de tine,de noi,

      de eventualitatea unor ploi

      căzând la nesfarsit...

 Ea: Când ne vom reântâlni,

        undeva ,pe-un țărm de mare,

        unul din noi va zâmbi

        cu tristețe,ori cu disperare.

  El: Ne vom privi din timp trecut,

        strivind pe buzele uscate,

        umbra subțire a unui sărut:

        astăzi,până și marea ne desparte.

        De aceea sunt neliniștit,

        de mine,de tine,de noi,

        de iminența unor ploi,

        căzând la nesfârșit...   

(Cei doi se despart cu greu,cu reveniri unul în brațele celuilalt,cu smulgeri bruște,cu durere-moment coregrafic.Revin separat în scenă):

Ea: El vine din dreapta.

       Calcă apăsat,

       strivind frunze

       de toamnă.

El: Ea vine din stânga.

      Calcă ușor

      peste frunze

      de toamnă.

Ea: El,vine din dreapta,

      mândru și singur.

     

El: Ea,vine din stânga,

     trece spre dreapta,

     și strivește  

     sub pantofii

     cu toc gros,

     frunze de toamnă.

Ea: El,frunză de toamnă.

(El,ca și cum ar fi primit o lovitură puternică,se arcuiește, se dă în spate câțiva pași, cade.

Pe scenă se face întuneric.Reflectoare  pe cele două protagoniste):

Masca:Ce crezi că mi-ai arătat?!Ratarea unei vieți?Am mai văzut!Că n-ai știut ce vrei cu adevărat?!Am mai văzut și asta!Da,ai dreptate:sunt o copie pe care nu o vrei,pentru că sunt o copie ratată.Așa cum este și originalul!

Actrița:Și totuși nu cred că am greșit alegând scena.Am simțit că destinul meu este să mă dărui celor mulți.

Masca:Sacrificându-i pe cei puțini:pe tine și pe singurul om care te-a iubit cu adevărat!

Actrița:Și spectatorii m-au iubit!

(Proiecție film din viața de scenă a Actriței:spectatori în picioare aplaudând,buchete de flori,autografe.Singură în cabină alături de nenumărate buchete și coșuri de flori care nu mai spun nimic...).

Masca:Mda?!Arată-mi unul ,măcar unul,care este acum lângă tine!Privește lung și trist către Actriță (este pentru prima dată când ochii ei exprimă un sentiment):Biată mască!Dintre noi două,tu ești adevărata mască!O mască  de succes este cea care ascunde chipul real al celui care o poartă,astfel încât nimeni să nu-l recunoască!Ai reușit atât de bine, încât nici măcar tu nu te mai recunoști!(Aplaudă ironic):Ești săracă,nu ai nimic din ce ar trebui să aibă și cel mai amărât om!

Actrița: Ești cu adevărat bogat,atunci când uitându-te în jurul tău,cele ce nu se pot cumpăra cu bani,sunt aproape tot ce ai.

Masca:Da?!Și mă rog,uitându-te în jurul tău(gest rotund către sală),ce vezi?(După o pauză): Femeie,îți dau un sfat:încearcă să trăiești odată cu viața,nu în paralel!

Actrița:Paradoxul vieții este că încet dar sigur,ne omoară de vii!

Masca:Ei bravo!Ai ajuns la înțelepciune!Și, ce faci să nu se întâmple asta prea devreme?! Tră-iești !!!Ceea ce tu nu mai faci demult!Te-ai întrebat vreodată ce lași în urma ta?Momentele de glorie?De suces?Ecoul unor aplauze venite dintr-o sală demult goală?!Nu vezi că ești singură în fața reflectoarelor?!

Actrița:A te dedica cuiva sau pentru ceva,nu înseamnă a fi singur!Eu sunt  o actriță!

Masca:Nu te-ai născut actriță,te-ai născut om!Ar fi trebuit înainte de tot și de toate,să rămâi om!

Actrița:Poate că ai ceva dreptate.

Masca:„Ceva dreptate”?Am dreptate în totalitate,din păcate!

(Pe fond muzical„Sea horses”- Rick Wakeman):

Actrița: Și când va fi să plec din lume iar,

              N-am să regret si n-am să plâng:

              I-am dat mereu atâtea-n dar,

              Că astăzi să trăiesc,nu-mi mai ajung.

Masca: A râs da-atâtea ori de mine,

              Eu,mult prea rar de ea:

              Am tot crezut că-mi va fi bine,

              M-am înşelat,n-a fost aşa.

                                         

Actrița: Ah,lumea!

             Prea puţin a plâns cu mine,

             Eu,mult,mult prea mult,

             Cu ea...

(Fond muzical:„Ensemble being there”-Tord Gustavsen):

Actrița: Cred că viața omului ar trebui să fie ca un curcubeu!Să urci pe culori până ajungi sus,sus de tot,și acolo să te oprești pentru a te transforma în lumină.

Masca:Și?Cei care nu pot urca?Dar cei care nu se pot opri acolo sus,așa cum vrei tu să faci?Cu cei care totuși coboară fără să încerce să ajungă la marginea  cerului ,cu ei ce se întâmplă?!

Actrița:Aceia sunt sortiți pământului.Cei care s-au sublimat în lumină sunt ai cerului!Lumina vine totdeauna din cer,nu din pământ!

Masca: (cu voce și privire caldă,vibrantă,umană):Din câte văd,tu ești tot pe pământ!Mai exact, într-o sală de teatru.Ca o insectă pusă sub lupă ,în lumina lămpii.Nu știu cine te poate înțelege...De iubit nici nu cred că trebuie să vorbim!

Așadar, draga mea prietenă...iată-ne ajunse la capătul drumului.Sau al curcubeului,cum îți place să spui,pe care ai urcat zici tu,până ai atins cerul.E-ro-nat!!! Curcubeul nu este pentru muritori!N-a fost,nu este și nu va fi!Nu vei putea niciodată să urci pe curcubeu!Noi suntem făcuți să trăim doar sub curcubeu!

Actrița: Un tren ce pleacă

             spre Nicăieri

             și Nimeni

             care m-a condus

             la gară.

Masca: O gară verde

             cu trandafiri sălbatici.

 Actrița: Și Niciodată

    n-am să mă întorc.

 Masca: Au trecut pe lângă tine

            Nemurirea

             și Amintirea...

             Vei rămâne

             colb,

            pe margine

            de drum

            bătut de ploi

            și Soare...

Din nefericire așa stau lucrurile!...Hai,grăbește-te și prinde ultimul vagon!

Actrița: (Arătând spre spectatori):Și ei?Pe ei cui să-i las?!...Nu pot,îmi pare rău,am ales când am ales,acum e prea târziu...N-aș ști cum să trăiesc altfel.Nu acum!Atunci poate,dar acum nu!...

Așa cum am știut și am putut,poate nu întotdeauna la fel de bine, recunosc,am dăruit celor aflați de partea cealaltă a reflectoarelor,viața!Viața personajelor mele...!Dacă a fost și ceva din viața mea?Atât cât a fost,poate că da...Doar spectatorii știu asta.Atât las în urma mea:pe mine!

Masca:Vrei să spui că vei trăi în amintirea lor?A câtor generații? La atât crezi că se reduce viața unui om?La amintirea lumii despre tine?!

Actrița:Dacă își vor aminti de mine,înseamnă că n-am trăit degeaba.Oamenii care nu sunt ținuți minte,nici măcar nu au existat ! Și cu asta te rog să mă lași cu viața mea,așa cum e ea!

Masca:Mda...(către sală,rece,sec,alb):Onorați jurați,rechizitoriul unei vieți a luat sfârșit !Din păcate,pledoaria apărării nu a fost nici însușită și nici susținută de acuzată.

(Îndreptându-se pentru prima și ultima oară cu tot corpul către Actriță):

În numele iubirii pe care ai ucis-o,te condamn la singurătate!

(Lumina se stinge blând.Cele două ies din scenă. Apare pe spot luminos El).

 ( Pe fundal se proiectează un film cu Actrița și cu Ea,dând viață celor povestite de El.Din când în când,în imagini apare și Masca- martor tăcut la tot ceea ce se întâmplă):   

De câteva zile cerul era tăcut.Tăcut şi plumburiu.În văzduhul încremenit se simţea o aşteptare nedefinită.

Femeia trecută de prima tinerețe,mergea poticnit prin  lunca ce până mai ieri, mirosise a spice coapte.Mergea şi se tot oprea...Privea atentă în stânga şi în dreapta.Din când în când, privea şi în sus.Clătina apoi din cap şi pornea mai departe prin iarba fumurie.

După un timp ajunse pe malul pârâului.Firul de apă curgea alene, însoţit de un miros ciudat.Mirosea a sare răscoaptă.Salcâmii goi, cu braţe descărnate, priveau neutru undele tulburi și reci.

Femeia se uită şi ea o vreme la apa ce curgea aiurea.După ce se uită,se culcă pe nisipul rece şi privi o clipă din nou în sus,spre cer.Apoi închise ochii şi îşi desfăcu larg braţele.O linişte stranie o învălui.O linişte de început de lume.Sau de sfârşit...

Era un decembrie amorţit în frig.În frig şi-n pustiu...

Mai ales,amorțise în aşteptarea aia,care vine de nicăieri şi dintotdeauna.Sau care merge  spre nicăieri şi niciodată.Femeia  răstignită  pe nisip, nu  ştiaȘi oricum, nu-i mai păsa...

Primii fulgi de zăpadă căzură cu un zgomot surd.Deschise ochii şi privi, marea albă ce se revărsa asupra ei.Un zâmbet îi înflori pe fața udă.Deasupra,dincolo de norii negri din care roiurile de fulgi cădeau tot mai furioase,zărise un curcubeu plin de lumină și culori.

Deodată se ridică şi începu să alerge,tot încercând să prindă ceva.Îşi arunca zvâcnit în faţă braţele prin noianul de fulgi mari şi deşi.Când le strângea la piept,avea braţele pline de dragoste,iubiri şi fericiri de demult.

La un moment dat, pe lângă ea trecu tot în fugă,o tânără cu părul castaniu fluturând în vântul subţire, ce se pornise dinspre zăvoiul de sălcii şi răchite.

Curioasă,porni după ea,încercând s-o prindă din urmă.I se părea cunoscută silueta care se pierdea în marea albă a fulgilor de nea.

Căzu.Apa îi umplu ochii şi nările.Reuşi să se ridică în genunchi şi începu să strige după ajutor.Tânăra păru să ezite, încetinid pașii.Continuă totuşi să alerge.Atunci,femeia  strigă din nou.

De data asta,tânăra fată se opri şi se întoarse.Văzându-i chipul,femeia trecută de prima tinerețe aflată în genunchi ,începu să râdă.La început şovăielnic, a aducere aminte.Apoi, din ce în ce mai tare.Râdea în hohote către tânăra care o privea nemişcată.După un timp se opri din râs şi-i strigă:

Actrița:-Bată-te să te bată,tu erai?!M-am împiedicat în timp ce alergam după dragoste,iubiri şi fericiri de demult.Dar tu?!Încotro alergi și ce vrei să găsești?

Tânăra zâmbi.Un zâmbet trist.Privi lung la femeia căzută în genunchi,vru  să spună ceva,se răzgândi şi dădu din mână a renunţare.Se întoarse şi începu să alerge mai departe.

Actrița:-Opreşte-te nebuno,am fost acolo! Spre ce alergi?! Vei găsi nimic! Doar amintiri!...

Prin vuietul tot mai mare al fulgilor,se  auzi ca un ecou:

Ea:-Poateeee!...Dar am dreptul la ale meleeee!

(Melodia se oprește.Cu excepția vocii povestitorului,nu se mai aude nimic pe scenă).

Brusc, se făcu linişte.O linişte  de început de lume.Sau de sfârşit.

În frig şi tăcere,iarna îşi ningea și ea iubirile de demult.Fulgii căzură, şi căzură, şi tot căzură...

Curcubeul dispăruse,sau femeia nu-l mai putea vedea.

Așteptarea se terminase.   

(Heblu pe refrenul melodiei„Mereu singură”.După câteva clipe de așteptare,reflectoarele se aprind din nou și caută în întuneric eroinele piesei.

Din off se aud pașii de la început.Reflectoarele continuă căutarea.

Evident,nu le mai găsesc...se reduc reflectoarele încet.Heblu).

FINAL!