În arșița amiezii


        ÎN ARȘIȚA AMIEZII 

                Povestire

De Dan Ioan Panțoiu 


O vară ca-n poezia lui Labiș se instalase în satul așezat aproape de gârla somnoroasă mirosind a păcură, de la zăcămintele de hidrocarburi ascunse sub nisipul ei.

Parcă vedeai aievea soarele curgând pe pământ.De simțit îl simțeai mai mult decât puteai duce:arșița fierbea și frigea tot ce întâlnea în cale.

Drumul de pământ spre luncă era acoperit de un praf gros de-o palmă.O tăcere încremenită în căldura sufocantă oprise ziua în loc.

 Nebunul trecea rupând porumbii uscați din lanul ce se întindea până la           zăvoiul de plopi și răchite.După ce trecu prin gârlă,mai merse încă un timp pe un        drum înierbat și ajunse la marginea pădurii.Aici, pe malul pârîului,se opri și privi         în adîncul apei.Bule mici de aer se ridicau alene la suprafață,stârnind interesul și       curiozitatea unor mormoloci și a unor pui de murgoi.

    Un cintezoi se opri pe o tufă de măceș,aproape de omul care rămăsese         aplecat deasupra apei.O ciută rumegând se opri și ea ,uitându-se mirată la                 arătarea cu barbă plină de praf și scaieți care tot scormonea cu privirea în                 adâncul apei.

Aici,lângă borna de marcaj  putrezită din lemn,în urmă cu nouă ani,un copil         sărise în oglinda limpede și rece,simțise bucuria răcorii pătrunzându-i prin carnea      încinsă de soarele arzător al amiezii,și fusese fericit fără să știe că răcoarea ce-l      cuprinsese era pentru totdeauna...

Nu-i găsiseră trupul.De atunci,în fiecare zi,pe arșiță,ploaie,vânt sau prin fulgii     învârtoșați de zăpadă,venea și-și fixa privirea în mâlul de pe fundul pârîului.Stătea    așa și privea tâmp în apă. 

După o vreme se ridica și vârând mâna în traista veche făcută dintr-un               sac,scotea un colț de pîine și o bucată de brânză tare și uscată.Se uita lung la          ele,după care începea să muște încet,parcă legumindu-le.La un moment dat, uita      să mai mestece și rămânea cu privirea ațintită asupra apei.

Începea iar să mestece,iar se oprea și tot așa.Când își aducea aminte,băga din nou mâna în traista zdrențiută și scoatea o sticlă plină pe jumătate cu un lichid galben-auriu.Scoatea dopul din cocean de porumb,și ducea sticla la nas,mirosindu-i conținutul.Dădea din cap părând mulțumit și închina sticla spre apa nemișcată.

Vărsa pe jos câteva picături,și  o ducea la gură bând pe îndelete câteva gâturi bune.

După aceea băga cu grijă în traistă resturile de pîine și brânză,și mai trăgea o dușcă din țuica de prune făcută cu mâna lui în urmă cu mulți ani.

O punea cu aceeași grijă în traistă și scoatea din buzunarele pantalonilor peticiți cu cârpe colorate,un pachet de țigări și o cutie de chibrituri.Își aprindea o țigară și trăgând rar fumul,se întindea pe o parte și fixa iar cu privirea fundul apei de unde bulele de aer se ridicau într-un ritm și dintr-un motiv doar de ele știut.

La fel făcu și acum.După ce trase ultimul fum,stinse cu grijă mucul aprins și se întinse pe burtă cu fruntea deasupra apei,tot scormonind cu privirea mâlul.Stătu așa și privi tâmp către apa ce-l privea la rândul ei.Parcă niciodată nu-l privise apa astfel.

Când melcii și păienjenii din stuful de pe mal își găsiră repede loc în barba sălbatică a nebunului,acestuia nu-i mai păsa.Din străfundurile apei reci,nemișcate și limpezi,ochii unui copil îl priveau strălucind de bucurie.

Tată și fiu se regăsiseră în sfârșit,după nouă ani de despărțire...


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iubire

Ceaușescu,Petre Țuțea și Românii

Toamna copilăriei